This website does readability filtering of other pages. All styles, scripts, forms and ads are stripped. If you want your website excluded or have other feedback, use this form.

EVOLUȚIA SUNETULUI PROTO-INDO-EUROPEAN *BH ÎN LATINĂ ȘI ROMÂNĂ SAU DE CE ROMÂNA NU PROVINE DIN LATINĂ | limbaromână.org

 

14/2017 | Arhivă Lingvistică | Lingvistică | Numere

EVOLUȚIA SUNETULUI PROTO-INDO-EUROPEAN *BH ÎN LATINĂ ȘI ROMÂNĂ SAU DE CE ROMÂNA NU PROVINE DIN LATINĂ

Lexicul limbii române, în marea lui majoritate, este mult diferit de cel latin, așa cum am arătat în nenumărate ocazii. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, în acest articol vom discuta evoluția fonetică a sunetului proto-indo-european *bh (b aspirat) care a urmat traiectorii diferite în latină și română (respectiv traco-dacă). Ca rezultat, cercetătorul poate constata că o serie de sunete proto-indo-europene au urmat, în mare parte, căi diferite în cele două limbi, ceea ce demonstrează că separarea a avut loc  cu mult timp înainte de cucerirea Daciei de către romani. În consecință, asemănările dintre română și latină se datoresc unei înrudiri mai vechi.  Reamintim că doar 13% din lexicul limbii române este similar cu cel al limbii latine, mai precis cca 700 de cuvinte-titlu, fără derivați, dintre care doar cca 180-200 sânt de origine latină, restul provin din fondul comun indo-european.

Cu diverse ocazii, am arătat, de asemenea, că traco-daca a fost o limbă centum, nu satem cum s-a crezut de când a apărut lingvistica comparativ-istorică; o dovadă certă că traco-ilira și latina au avut o evoluție comună o lungă perioadă de timp, după ce în proto-indo-europeană au apărut primele două dialecte din care au evoluat ulterior grupul centum situat la vest și respectiv satem la est. Diferențierea dintre latină și traco-iliră va avea loc, după migrarea proto-latino-faliscilor din Pannonia de mai târziu, pe la 1500 î. Ch. Toate diferențele fonologice au apărut, prin urmare, după această dată.

După această scurtă introducere să urmărim evoluția sunetului PIE *bh în latină și română (respectiv traco-dacă). Pe lângă acest sunet, proto-indo-europeana a avut și corespondentul său neaspirat *b, adică b simplu care a fost mult mai puțin răspândit. Astfel că în latină există un număr mic de cuvinte moștenite din proto-latină care încep  cu sunetul b, lucru care se observă ușor și numai dacă deschidem un dicționar al limbii latine, pe când în limba română există un mare număr de cuvinte care au în poziție inițială sunetul b. Amintim că și sunetul PIE *dh (d aspirat) > f , de asemenea, în latină, dar a trecut la d simplu în traco-dacă.

În latină, PIE *bh > f, fără excepție, pe când PIE  *b a rămas neschimbat. În schimb, în  traco-iliră (și română) PIE *bh a devenit b, iar PIE *b a rămas b ca și în latină. În greacă, de asemenea, PIE *bh > f, ca în latină, dar fenomenul a avut loc în mod independent în cele două limbi.

Astfel, PIE *bhabhā ‘boabă, fasole’ (IEW, 106) a dat în latină faba ‘fasole’ și boabă, respectiv bob în română. Rom. bob este considerat de origine slavă, dar dacă vom considera că bob este de origine slavă, mai precis din v.sl. bobŭ, care nu are răspândire în limbile slave, cu excepția bulgarei șa limbii ruse. (vezi DELR), atunci nu mai putem explica pe boabă care este, de fapt, forma originară derivată  din cea proto-indo-europeană, pe când bob este un derivat al celei dintâi. Forma nu pare să aibă răspândire în limbile slave, cu excepția limbii bulgare și a limbii ruse. Forma bulgară poate proveni din română pe când rusa l-a putut împrumuta din vechea bulgară (care este vechea slavă bisericească). În ultimă instanță, dacă formele slave sânt moștenite, atunci ele sânt cognați cu cele din română. O formă foarte apropiată de rom. boabă este cea din prusaca veche babo ‘fasole’. Dacă lingviștii noștri ar fi cunoscut forma din vechea prusacă ar fi spus probabil că rom. boabă provine din această limbă… Prin urmare, nu putem accepta originea slavă a rom. bob. O formă similară există și în albaneză bathë ‘boabă, fasole’. Forme similare există și în limbile germanice.

Din PIE *bhasko ‘legătură, pachet, mănunchi’ (IEW, 111) derivă lat. fascis ‘pachet, legătură’, precum și fascia ‘mănunchi’. În schimb, în română a dat bască ‘lâna de pe o oaie’ (făcută mănunchi), formă identică cu alb. baskë ‘împreună’, precum și vb. baskonj ‘a reuni’. Forme similare avem și în limbile celtice: cf. m.ir. basc ‘colier, zgardă (pentru câini sau pisici’.

Indo-europeniștii au asociat lat. fascinum ‘vrajă, descântec, penis’ cu grec. baskanos ‘vrăjitor’, respectiv baskein ‘a face vrăji’ (cf. Beekes, EDG, I, 203: de Vaan , EDL, 203). Se consideră că forma grecească este un împrumut din traco-iliră (cf. Beekes, id.). Într-adevăr greaca l-a împrumutat din traco-iliră, întrucât în română avem forma boscoană ‘farmec, făcătură, vrajă, descântec, a bosconi   ‘a face vrăji ‘, din care au derivat mai târziu bazaconie < *basconie (boscoană) și a boscorodi și respectiv bozgor ‘ungur’ (persoană care vorbește ininteligibil). Indo-europeniștii nu au reconstituit un radical proto-indo-european pentru aceste forme, dar  putem reconstitui un radical PIE *bhask– ‘a descânta, a face vrăji’.

PIE *bher-, bhebhru– ‘brun, animal de culoare brună, castor’ (IEW, 136) are descendenți în majoritatea limbilor indo-europene, respectiv în limbile celtice, germanice, slave, baltice și indo-ariene. Această formă proto-indo-europeană a dat fiber ‘castor’ în latină și respectiv breb în română. Rom. breb  a fost considerat de origine slavă, mai precis din v.sl. *bebrъ, formă care, după se vede, nu a existat în această limbă, deși avem rus. bobr care nu pare să aibă vreo legătură directă cu rom. breb, decât pe fond indo-european. Este evident că rom. breb provine din acest radical proto-indo-european prin traco-dacă.

PIE *bhel– ‘alb, strălucitor’ (IEW, 118)  a dat lat. fulica ‘o pasăre de baltă (de culoare albă), dar și fulix ‘stârc’ (cf. IEW). Derivații din limba română sânt: băl, bălai, bălan, bălaș. Toate definesc sub o formă sau alta animale cu părul alb sau persoane blonde. Cognați sânt în toate grupurile de limbi indo-europene (vezi DELR).

PIE *bherug-, *bhrug-, *bhrog– ‘1. beregată, trahee; 2. faringe’ (IEW, 145) a dat beregată în limba română, în greacă farynx ‘beregată, trahee’ care după Beekes este un împrumut în limba greacă. Împrumutul nu poate fi decât din traco-iliră. În latină avem frumen < *frug-men ‘laringe, faringe’. Faptul că rom. beregată și lat. frumen sânt cognați nu poate fi sesizt fără a recurge la evoluția fonetică celor două cuvinte în discuție. În astfel de exemple se observă adevăratele raporturi de înrudire a celor două limbi.

Exemplele pot continua, dar nu ne-am propus să facem un studiu exhaustiv al acestora. Vom continua cu exemple în care sunetul PIE *bh a avut aceeași evoluție în traco-dacă (și română). Elementele lexicale discutate mai jos, nu au cognați în limba latină.

PIE *bherǝg’-  *bhrēg‘- ‘a străluci, alb’ (IEW, 139) a dat în română barză, breaz, bârsan cu cognați în limbil baltice, slave, germanice, celtice, albaneză și indo-ariene. Nu sânt cognați în limba latină (vezi DELR).

PIE *bholo– ‘abur, ceață’ (IEW, 162) a dat 1n română abur, boare și bură.

Nu există cognați în limba latină.  Cognați sânt în limbile celtice, baltice, în armeană și albaneză.

PIE *bhelgh– ‘a se umfla, pernă, obiect rotund sau umflat’ (IEW,125) a dat în română o întreagă familie de cuvinte: bulgăr, bulz, bulughină, a îmbălgina. Nu există nicun cognat în limba latină, dar sănt cognați în limbile germanice, celtice, baltice și în limbile indo-ariene.

În cele ce urmează, vom discuta evoluția câtorva elemente lexicale din limba română, în care sunetul PIE *bh urmat de lichidă (l sau r) sau de e care a iotacizat, a trecut la f, ca și în latină, fapt complică, în aparență , relația dintre română și latina, dar realitate o nuanțează.

După Walde-Hoffmann (I, 550) lat. frōns, frōndis ‘frunză’ derivă din PIE *bhromdi ‘frunză’. Pușcariu (659), urmat de toți ceilalți  consideră că rom. frunză provine din lat. *frondia, formă neatestată în latină. La Ennius, care era osc de origine, întâlnim formele ‘latinești’ fruns, frund care sânt similare formei calabreze de azi, frunda. În sardă avem forma frundza. Se știe că sarda are multe asemănări cu româna, dar și cu celticele continentale, ceea ce ne face să credem că sarda provine de fapt dintr-un dialect celtic continental, ca și osca și umbrica, fiind foarte puțin influențată de latină ca și româna.

PIE *bhleu– ‘a se umfla, a sufla, a se răspândi, acurge’ (IEW, 158) a dat a flutura, respectiv fluture în limba română. Încercările de a găsi o origine latină a acestor forme românești au eșuat lamentabil (vezi DELR). În plus, în albaneză există cognați foarte apropiați ca sens și formă; cf. alb. flutur ‘fluture’, fluturoj ‘a zbura’, precum și fletë ‘aripă’ unde, de asemenea, încercarea de a li se găsi o origine latină au eșuat la fel de lamentabil.

În schimb în latină avem fluo ‘a curge’ (cf. IEW). Se poate ușor constata că formele românești și cele albaneze sânt mult mai apropiate ca formă și sens, spre deosebire de lat. fluo mult mai diferit, deși provine de la același radical proto-indo-european.

PIE *bhlag’ma (Walde-Hofmann, I, 513) a dat flacără în română și flakë în albaneză, cu forma de plural flakëra. În aromână există atât forma fleacă, cât și fleamă. Este evident că atât formele din daco-română, aromână, cât și din albaneză provin dintr-un proto-traco-ilir. *flagma. Este, de asemenea, evident că forma actuală din română este o formă de singular refăcută după pluralul flăcări. În latină a dat flamma ‘id’ < *flagma (cf. Walde-Hoffmann) care corespunde cu gr. flagmos ‘flacără’, dar și cu prot-traco-ilir. *flagma. Este evident că forma proto-latină și cea proto-traco-iliră au fost identice. Este la fel de evident că atât greaca, latina, dar și traco-ilira au trecut PIE *bh la f. Greaca și latina în virtutea faptului că PIE *bh > f, în general, iar traco-ilira conform principiului că PIE *bh urmat de o lichidă a dat f.

În afara limbilor traco-iliră, greacă și latină avem cognați let. blazma ‘strălucire, radiere’, precum și eng. blaze ‘flacără mare, vâlvătaie’.

PIE *bhlok– ‘floc de lână, pânză’  (IEW, 161) a dat atât floc, cât și fulg în română, precum și floccus ‘floc de lână’ în latină. Forma există în albaneză flok (pl. flokë).

Dacă rom. floc ar putea fi explicat prin latină de acei lingviști care nu cunosc principiile de indo-europenistică legate, în linii mari, de limbile română și latină, fulg nu se poate explica prin latină.

Dacă până aici am discutat cognați din latină și română care au fie sensuri ori forme diferite, totuși sânt unele cuvinte latine care se aseamănă ca formă și sens cu cele din română, astfel încât orice lingvist care nu cunoaște principiile fonologice discutate până aici, va atribui o origine latină acelor cuvinte românești.

PIE *bhleig– ‘a străluci’ (IEW, 156)  a dat fulger în română, iar în latină flagro ‘a arde’, fulgeo ‘a străluci’  cu mai mulți derivați între care fulgor ‘lumină strălucire’, precum și fulgur ‘fulger’. În principiu, rom. fulger a fost derivat dintr-un lat. *fulger (neatestat) întrucât formă românească nu poate deriva din fulgur ori fulgor. După cum se poate observa este și în acest caz vorba de o evoluție similară a sunetului în discuție în cele două limbi.

PIE *bhrater ‘frate’ (IEW, 163) a dat frate în română și frater în latină. Și în acest caz asemănarea este evidentă. Există și în greacă formele frater sau fratitas care au doar sensul de ‘membru al unei fratrii’ (cf. Beekes, II, 1589). Prin urmare, pare să fie un împrumut din traco-iliră. Denumirea amintește de  Frații arvali din vechea religie romană care, de asemenea, făceau parte dintr-o confrerie religioasă, nefiind vorba nici aici de o frăție de sânge. Epitetul de fratrios era dat lui Zeus din Atena și altor zei, ca protectori ai fratriilor pe care de fapt le patronau. Forma grecească fratitas e foarte apropiată de rom. Fârtat, care definește în general o persoană care aparține unei fratrii ancestrale. Traco-ilira (româna) avea nevoie de o formă derivată pentru membrii unei fratrii, ca să-i deosebească pe aceștia de frații de sânge. Greaca, în schimb, nu avea nevoie de așa ceva. Acestea sânt  dovezi în plus că formele grecești provin din traco-iliră. Amintim că în greacă adelphos definește relația de sânge.

Următoarele două familii de cuvinte reprezintă anumite excepții de la regula generală. În primul caz, avem o largă familie de cuvinte între care unele au respectat legea fonologică menționată, mai sus, altele nu. În cel de-al doilea caz, PIE *bh > f > p, prin disimlare fonetică dintre f și v, ambele labio-dentale.

PIE *bh(e)lag-, bhlag-, bhlog– ‘slab, prost’ (IEW, 124) a dat în latină flaccus ‘slab, cu urechi clăpăuge’ și respectiv bleg (dar și bleau, bleandă, a bleojdi, etc.)  în română. Tot de la acest radical  provin și formele românești fleț (respectiv nătăfleț), dar și năvleg sau fleadură. Vom vedea mai jos că PIE *bh a avut o evoluție diferită în traco-dacă (română) atunci când a fost urmat de o lichidă (l, r) sau când a fost urmat de o vocală anterioară (e sau i) care a iotacizat. În ambele cazuri  acest sunet a devenit f. Cognați există în mai multe limbi indo-europene, în special în limbile baltice: cf. lituan. blogas ‘slab, fără vlagă, prost’, let. blags ‘id’, dar și v.sl. blagŭ ‘bun’.

PIE *bhleuos ‘galben, blond’ (IEW,160) a dat în latină flavius ‘blond’, dar în română a dat plăvan ‘persoană blondă sau animal cu părul alb-gălbui’, precum și plăviț ‘persoană cu păr blond’. În aceste forme românești PIE *bh > f, apoi la p, prin disimilare în raport cu labio-dentala v din silaba următoare.  Prin urmare, acest exemplu reprezintă un caz particular.

În cele ce urmează, vom discuta câteva exemple din limba română în care PIE *bh > f, atunci când a fost urmat de o vocală anterioară (e, i) care ulterior a iotacizat făcând ca consoana *b (provenit din PIE *bh) să treacă la f în traco-iliră. Același lucru s-a întâmplat cu echivalenta sa surdă p.

PIE *bheu-, *bheuә-, *bhŏu-, *bhū–  ‘a crește, a prospera’ (IEW, 146). Această rădăcină verbală este extrem de productivă în toate grupurile de limbi indo-europene. Cu timpul s-a asociat rădăcini verbale es– ‘a fi’, mai întâi ca forme nominale, cu sens de ‘ființă, existență, locuință’, ca apoi să semnifice și ‘a fi’ în mai toate limbile indo-europene.

În română, avem două verbe care derivă de la acest radical, anume; a băia ‘a crește’ și a fi. Verbul a băia s-a păstrat doar dialectal în zona Hunedoarei. În schimb, derivatul băiat se folosește curent în limba română. Dialectal există și forma băiată, ambele cu sensul inițial de copil legitim (băiat sau fată). În aromână, există forma bană ‘viață, locuință’ al cărui sens rămâne foarte aproape de sensul formelor proto-indo-europene. Forma există și în limba albaneză (cf. IEW).

Se crede că rom. a fi provine din lat. fui ‘a fi, a deveni’, dar acest verb este atestat de zeci de ori, sub diverse forme, pe plăcuțele de la Sinaia, precum: fi ‘a fi’ 079, 092, 107-2), filo, fu, fio, fo, foe ‘fost, a/au fost/ fi’ (007, 045, 065, 069, 072, 092, 096, 106, 107, 109, 122, 127).

Diferența de sens dintre cel două verbe constă în evoluția ulterioară a rădăcinii verbale respective, așa cum am arătat. Verbul a băia este mai arhaic, cu sensul originar din proto-indo-europeană, iar a fi este cognat cu toate forele din limbile indo-europene care derivă din acest radical și au sensul de ‘a fi’. În limba română diferența de formă se explică prin natura vocalei care a urmat bi-labialei PIE *bh > b. În primul caz, a fost o vocală dorsală (a, o, u), iar în cazul verbului a fi  a fost o vocală anterioară care a urmat bi-labialei. Acest fenomen apare în mod constant, după cum vom vedea din exemplele care urmează.

Radicalul pentru ‘fag’, reconstituit de Walde-Pokorny PIE *bhagós ‘fag’ (IEW, 107) nu corespunde întru-totul noilor date și preferăm alte forme mai noi precum PIE *bhehg‘- ‘fag’ (Beekes, II, 1565). Din acest radical provine rom. fag, lat. fagus, precum și gr. fegós ‘stejar’ (gr. dor. fagós ‘stejar’). Forma gr. fegós este mai veche decât cea doriană care este mai aproape de română și latină. Se știe că dorienii erau iliri (sau traci) grecizați. Avem convingerea că formele grecești sânt de origine traco-iliră ca și forma latină, după cum vom vedea mai jos.

Vocala anterioară e a iotacizat făcând ca sunetul *b (din *bh)  > f. Astfel forma proto-traco-iliră *bego “fag’ < *bjego > traco-ilir. *fego-(s) > fago-(s) > fag.

Cognați se găsesc în limbile celtice continentale și în cele germanice. Nu pare să se fi moștenit în limbile slave, întrucât patria de origine a slavilor se situează dincolo de limita geografică unde crește fagul.

În jurul denumirii fagului au fost multe discuții. Răspândirea fagului în Europa este element de referință pentru stabilirea vetrei de origine a indo-europenilor. Fagul a crescut în vechime (cum crește și azi) în Europa continentală, Galia fiind limita de vest, iar la est până pe linia Könisberg-Odesa, cam pe unde curge Bugul. Prin urmare, patria indo-europenilor a fost în Europa Centrală până pe Bug. Fagul nu a crescut (și nu crește) în zonele de nord și de sud ale Europei, cum ar fi la sud de Balcani sau în partea de sud a peninsulei italice, nici în nordul Europei. Cu alte cuvinte nu a crescut și nu crește în Grecia, dar nici în Latium, fiind prea cald pentru acest arbore. În Italia creștea doar în zona muntoasă de nord, prin urmare latina l-a împrumutat dintr-o altă limbă indo-europeană, aceea fiind, cel mai probabil, traco-ilira.  Grecii au venit în peninsula balcanică pe la 2000 î. Ch. Unde au găsit populația traco-macedoneană compactă  de la care au împrumutat o mulțime de cuvinte. Menționăm că oponimia și hidronimia din Grecia este preponderent pre-grecească.

Forma fag se găsește și în albaneză, formă care după Meyer (97) ar proveni din română sau din dialectul calabrez. În albaneză există și forma ahu ‘fag’, care se pare că este mai răspândită. Albaneza are două dialecte distincte: tosk la sud, fiind și cel care a dat limba literară și dialectul gheg la nord, care este mai apropiat de română.

PIE *bheug– ‘a fugi’ (IEW, 152) a dat fugio ‘a fugi’ în latină, gr. feugoo ‘id’ în greacă și a fugi în română (respectiv în traco-dacă).

Și aici vocala anteriară e a iotacizat fâcand ca b < f, ca și în cazul precedent. Cognați există în limbile slave și baltice.

PIE *bher– ‘a duce, a aduce, a căra’ (IEW, 128). Din acest radical derivă lat. fero ‘a duce’, gr. féroo ‘id’, dar și lat. fur  ‘hoț’, precum și gr, foor ‘id’. În română, avem fur (a fura’ care pentru un ochi neavizat par să fie de origine latină. Avem un paralelism perfect între greacă și latină între noțiunea de ‘a duce, a căra’ și ‘a fura’.

Acest paralelism se extinde și la limba română, unde există formele fur și povară care derivă tot de la acest radical. În DELR, am arătat că povară este un cuvânt compus din po- și –vară, care derivă tot din acest radical proto-indo-european. Rom. po-vară are cognați alb. barë ‘povară, greutate’, gr. fóra ‘id’, pecum și skt. bhara ‘id’, fapt care conduce la o formă nominală PIE *bhera ‘povară încărcătură’. Rom. po-vară < *po-fară < *fera < PIE *bhera. Prin urmare, PIE *bh > b care apoi datorită lui e iotacizat a devenit f, ulterior fiind prefixat cu po- devenind *pofară, labio-dentala surdă f trece la v prin fenomenul de disimilare cu bilabiala surdă p din prefix. Un fenomen asemănător de disimilare (dar nu identic) apare la formele plăvan și plăviț (vezi supra).

Trebuie să arătăm că și corespondenta surdă a bilabialei b, a trecut la f în cuvinte de origine traco-dacă, atunci când aceasta fost urmată de o vocală anterioară care ulterior a palatalizat.

PIE *peig‘-, *peik‘- ‘pus pe ceartă’ (feindlig gesinnt) (IEW, 795) a dat sfadă în limba română. Cu cognați în latină, limbile germanice, baltice, sanskrită; cf. lat. piget ‘a deranja, a supăra’, piger ‘certăreț, morocănos, supărăcios’ v.g.s. fehida ‘ură, ceartă’, eng. feud ‘ceartă, ură, animozitate’.

Rom. sfadă provine de la  acest radical pornind de o formă inițială *piega > fiega > (s)feagă > sfadă, unde p > f sub influența semivocalei i. Nu este tocmai clar de ce g > d, dar a avut loc fenomenul de asimilare între labio-dentala f și dentala d.

Ne oprim aici cu exemplele de această categorie, singurul lor rol fiind acela că atât bilabiala sonoră(b), cât și corespondenta ei surdă (p) au avut același comportament când au fost urmate de un iot (i semi-vocalic): au trecut la f, ceea ce nu s-a întâmplat nici în latină, nici în greacă sau în alte limbi indo-europene. Menționăm doar că PIE *p > f în limbile germanice în orice mediu fonetic.

Reichenkron (120) consideră că rom. a feri provine din PIE *pel-, *ple– ‘a acoperi, a ascunde’ (IEW, 803), unde p urmat de vocala anterioară e (care a iotacizat) a trecut la f, iar lichida l > r, în poziție intervocalică.

Același fenomen fonetic a avut loc și în cazul rom. fior care provine din PIE *per– *pēr– ‘a încerca, a risca, pericol’ (IEW, 818): cf. gr. peira ‘experiență, încercare’, lat. periculum ‘pericol’. Observăm că în greacă dar și în latină bilabiala surdă p a rămas neschimbată, în timp ce româna urmează propria ei cale.

După cum am menționat deja, în limba proto-indo-europeană, sunetul *b (simplu) a fost puțin răspândit și s-a păstrat ca atare atât în latină, dar și în română.

Astfel, PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103) s-a păstrat atât în lat. basium ‘sărut’, cât și în rom. buză. Deși ambele forme au păstrat aria semantică din proto-indo-europeană, ele sânt totuși diferite ca sens și formă, încât nimeni nu poate concepe o filiație directă între latină și română. O dovadă în plus că româna nu se trage din latină. Radicalul este atestat și în antroponime ilire și trace. În plus, în albaneză există forma buzë, identică cu rom. buză. Alți cognați sânt în limbile celtice și persană (vezi DELR).

PIE *balbal, *barbar-, *baba– ‘a vorbi ininteligibil’ (IEW, 91). Din acest radical provine rom. a (se) bâlbâi, dar și lat. balbus ‘bâlbâit’. Cognați avem în grec. babezoo ‘a vorbi ininteligibil, a cleveti’, alb. balbezo ‘a se bălbâi’, let. bibinat ‘a murmura, a îngăima’, v.sl. bobati ‘a se bâlbâi’.

PIE *bol– ‘tubercul, ceva rotund’ (IEW, 103). Din acest radical a derivat lat. bulbus ‘ceapă, bulb’, gr. bolbós ‘ceapă’, gr. bólbitos (prin dimilare bólitos) ‘baligă’. În română a dat bulbuc și baligă (cf. alb. balgë ‘id’). Observăm din nou relația dintre română și latină, dar și greacă. Fiecare ditre cele trei limbi are individualitatea sa în raport cu radicalul proto-indo-european.

Prin urmare, din cele de sus am putut constata care sânt diferențele și asemănările dintre limba românâ și latină cu privire la tratamentul bi-labialelor proto-indo-europene *bh și repectiv *b, pentru o mai clară înțelegere a relațiilor dintre latină și traco-iliră și, prin urmare, pentru a evita greșelile multiple care se fac cu privire la relația dintre cele două limbi.

În plus, este evident că traco-ilira (respectiv româna) a avut o evoluție proprie din proto-indo-europeană, diferită de latină.

Ca atare, raportarea directă a lexicului românesc la cel latin este o eroare de fond care trebuie evitată. Nu trebuie să mai reamintim că româna poate fi înțeleasă numai dacă este, în principiu, raportată la proto-indo-europeană.

Bibliografie selectivă

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2010

 

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

Nicolaescu, E., Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia- Lectură intermediară, Editura Prntech, Bucureti, 2014.

de Vaan, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages, Brill, Leiden-Boston, 2008

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996.

Reichenkron, G., Das Dakische (rekonstruiert aus dem Rumänischen), Heidelberg, 1966.

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române, Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, a. Lateinisches etymologisches Wörterbuch, 2. Auflage, Heidelberg, 1910

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959.

Autor:

Mihai Vinereanu

Cuvinte cheie

limba greacă și relația ei cu româna (traco-ilira) și cu latina | limba latină | limba proto-indo-europeană | limba română | limba română ca limbă indo-europeană de sine stătătoare. | limba traco-iliră | relația dintre română și latină | sunetul prot-indo-european *b și evoluția sa în română (traco-iliră) și latină | sunetul proto-indo-european *bh și evoluția sa în română (traco-iliră) și latină |

Rezumat

Teoria originii limbii române din limba latină este una falsă, fapt demonstrat și de un studiu atent al evoluției sunetelor de la proto-indo-europeană la latină, pe de o parte și la română (traco-iliră), pe de altă parte. Poziția limbii grecești și raporturile ei cu româna (traco-ilira) și latina sânt relevante și extrem de interesante De cele mai multe ori acest studiu indică o ruptură între română și latină, atât la nivel fonetic, dar și semantic. Cognații celor două limbi nu sânt, de cele mai multe ori, foarte apropiați din punct de vedere semantic, ceea ce dovedește și pe această cale că separarea celor două limbi a avut loc mult timp în urmă. În acest articol, autorul urmărește evoluția sunetului proto-indo-european *bh (b aspirat) atât în cazul latinei, cât și în cazul românei. În latină acest sunet a dat fără excepție f, iar în română avem b (simplu), excepție făcând atunci când bilabiala b a fost urmată de o lichidă (l, r) sau de o vocală anterioară (i sau e), de cele mai multe ori e, care ulterior a iotacizat. În ambele situații bilabiala a trecut la f. În toate aceste cazuri comparația cu greaca este, de asemenea, relevantă. În final, este urmărită și evoluția sunetului proto-indo-european *b (simplu) care a rămas neschimbat, atât în latină, cât și în română (traco-iliră).
© Revista de lingvistică și cultură românească 2014-2018